A New Beginning
When I was told two years ago that I will receive an Honorable Mention at the most prestigious science fiction short story contest in the world, I got dumbfounded. For the first time in the last few years, I didn’t complain anymore that time passes too quickly. I was even afraid it will not pass at all, and I will remain like that, waiting for the next second to come. I needed such a moment for so long, I needed so much for something to happen! Something to motivate me to go on.
I didn’t know then, that during the next two years I was going to receive five Honorable Mentions and a Silver Mention. Nevertheless, what I’m going to tell you next, I had already known, so you will understand why I received all these honors.
I’m not American, no matter how much I tried to imagine I could be. I don’t write in English. I don’t even read the original works in English. Everything I’ve read so far were translations, which actually means I had never really truly read an Asimov or a Bradbury.
It is said that the translator is the lover who climbs on a silk rope to the bed-chamber of his beloved, makes her a baby and tricks the husband to thinks is his own. I think it’s very true.
That being said not only I had never really had a Clarke on my table, but I have no chance whatsoever to leave my story on the same table. My story is not all my own, it’s my translator’s also.
When I found out I was awarded the first Honorable Mention at Writers of the Future, I realized this was the first proof that I existed in America. Sort of a birth certificate.
I received many awards in Romania, thirty as I recall, and all made me happy, but this time it was different. For years I wanted to tell the world I existed. I needed a new beginning so much! Because it’s a beginning that empowers you with responsibility, motivates you and lifts you up.
In November 2018 I was announcing that my story, “The Meeting,” translated by Teodora Vidrean and Raluca Bălașa, was awarded the Honorable Mention at Writers of the Future. I was saying then, that this is the most important contest of the genre in the world, with thousands of stories entered each year. That it had (and always will have) prominent members of the jury: Mike Resnick (who in the meantime became a close friend of mine and he published my debut prose in the USA, in Galaxy’s Edge Magazine, a few days before his death), Nancy Kress, Nina Kiriki Hoffman, Frank Herbert (Dune!, exactly), Brandon Sanderson, Robert J. Sawyer, Orson Scott Card, Robert Silverberg, Roger Zelazny, Theodore Sturgeon, Larry Niven, Frederik Pohl, Kevin J. Anderson, Gregory Benford, Algis Budrys…
I said many important things about Writers of the Future during that time in the Romanian press. But here comes what’s most interesting.
From the start, I wanted to debut in USA with a short story. I’ve never even imagined I could begin with a novel, at a big publishing house, without an agent. I have seven published books in Romania, but I’ve never thought things will be simple across the ocean. Because I am lucky enough to also write short stories, I anticipated my steps differently.
I discovered Writers of the Future on the internet, searching for science fiction literature contests. I had found a lot of contests, many with negative reviews because they only seemed interested in the participation fee and nothing more.
I read about Writers of the Future and I was stunned. A contest with big prizes, no entry fee, with a spectacular Annual Awards Ceremony and exposure among the big editors and even movie producers.
But something different had the most significance to me. This contest showed me that the big sci-fi literature stars are ordinary human beings, who talk to you directly and treat you as their equal.
Writers of the Future does not only have the most amazing jury in the world, but also the perfect system of judging. According to the principle “sine ira et studio,” all stories are judged without knowing at all who the writer is. They all enter the contest without the author’s data. Every story has a number and nothing else. They don’t know if the author is male or female, what race he or she is, if they make politics or not, nor which nation they belong to. Nobody knows if the writer is a friend or an acquaintance to one of the members of the jury. David Farland, the Coordinating Judge, explains how, in the rare situations from the past when somebody from the jury recognized the author of a text (because he had read the story or because of the style of writing), then he refrained from judging. This way, the members of the jury can judge without fearing they could be showing favoritism and the story is what matters most.
Founded by L. Ron Hubbard, Writers of the Future is a contest that has been going on without interruption for 37 years. Five years after its debut, it was permanently accompanied by Illustrators of the Future.
The fact that all winners have confirmed their value is almost fascinating as if this contest could predict the future for real. I actually think it causes it. This contest causes things to happen, by the simple fact that awarding the best, it determines them to build a career, to truly become WRITERS OF THE FUTURE.
Here’s one example: my friend, William Ledbetter won this contest in 2012 with the story “The Rings of Mars.” In the next six years, he published in The Magazine of Fantasy and Science Fiction and in some other big magazines. In 2017 he received a Nebula Award, the Oscar of SF, as it is called. Bill, obviously has a lot of talent and he works very hard. But I’m also sure he took seriously the responsibility he received on his shoulders when he won Writers of the Future.
About what responsibility am I talking about? You will see.
I’ve never been to an Award Ceremony yet, but I can talk about what I had seen in documentaries, on YouTube, in articles and in interviews. This gala is the only one in the world that can rival the Oscars gala. The authors get phenomenal exposure, meetings with important people from the publishing and the movie industry, actors, film directors, producers, award-winning writers. It’s the dream that deserves dreaming about, it’s the reality worth facing reality for. It’s the true motivation to write. Any writer who hasn’t been there yet will exclaim: “I want to win this contest, I want to enter this contest, I want to write better!”
The stories come from almost two hundred countries, and the winners are from all continents. However, Writers of the Future, as David Farland the Director of the Contest says, “It’s not about finding winners, it’s about creating winners.” One of the main goals of the contest is to inspire new writers. Mr. Farland, with each edition, sends lots of letters of encouragement to the most deserving participants. And we developed a very good relationship. I, personally, have exchanged beautiful e-mails with Joni Labaqui, Writers of the Future Contest Director.
The contest may be entered quarterly, every three months, with top three prizes each time, $1000, $750, and $500. The winners are invited to the annual awards gala, where the “Golden Pen Award” winner is announced, the big prize coming with an additional $5,000. Besides, all winners of that year will be published in an anthology (which already reached volume 37), for which the writers receive additional compensation for publication rights, according to the story length.
Nevertheless, as I have said before, it’s not all about money. Each year, the winners are invited to a “Workshop for new winners” where David Farland, Tim Powers, Orson Scott Card, and many more show the new-comers how they can transform a hobby into a full-time writing carrier. How they can generate strong ideas that can become even more powerful stories, and then how they can find the best marketplace for those stories.
The Annual Awards Ceremony banquet is fabulous, streamed online all over the world.
It’s an event carefully planned by a whole lot of specialists, who pay attention to every little detail. Every guest–winners, celebrities, presenters, actors, stars of the publishing industry and movie producers–is taken from the airport and checked into a luxury hotel where they get all the attention possible.
The planning is so well-coordinated that they take into account even if somebody is following a certain diet, if somebody has specific conditions or certain habits. And this happens under the circumstances that guests are coming from all over the world. The plane tickets, the hotel, the meals, the festive dinner from the Awards Ceremony are all paid expenses. If there is a problem, let’s say somebody has lost the luggage at the airport, has lost his suit or has eaten too much and the shirt doesn’t fit anymore … the organizers can also fix this. Because it’s a black-tie gala, Author Services and Galaxy Press take care of such things too.
I read dozens of articles where the twelve winners from each year were talking about how they had been treated as royals. It’s a genius psychological method. Being treated for a few days like a star can make you become addicted to success for life, can make you work hard to become better and better, and to always aim for success.
David Farland is revealing yet another secret. The founder of the contest, L. Ron Hubbard, has spoken from the beginning about the fact that artists must inspire society, and Hubbard’s philosophy always was that every story must have a solution.
In every story there is a character who has a problem, a conflict or a goal, and a good writer can always determine how to help into finding a solution for this problem, may it be about a conflict with society, with nature, or with himself. In a good story, that’s precisely what makes an artist stand out, he always manages to come up with a solution. The best stories are those that show how humanity can outrun itself.
This is the true spirit of the contest; the message Hubbard has left us as his legacy.
Personally, I would take the idea even further. I think heroes must solve problems … problems only writers can foresee. This way, we prepare the world for what’s to come. We constantly did it in the last one hundred years, always inventing tomorrow.
Because inventing unique situations, we anticipate them. Then, we come up with solutions to solve them.
It’s the only way we can forever have a future.
Romania, Bucharest, December 2020
Liviu Surugiu is a Romanian writer and screenwriter. The main genres approached in his creations are science fiction, speculative fiction, and religious thriller. In 2013, he was a finalist in the HBO film script competition in collaboration with TIFF. In 2015 he won the award for best novel with Atavic, and in 2016 the award for best novel with ERAL and the award for best volume of short stories with Remains of Dreams.
The Article in Romanian
Un nou început
de Liviu Surugiu
traducere Teodora Vidrean
Când, în urmă cu doi ani, am fost anunțat că voi primi o Mențiune de Onoare la cel mai prestigios concurs de proză scurtă Science Fiction din lume, am încremenit. Pentru prima oară în ultimii ani nu m-am mai plâns că timpul trece prea repede. Ba chiar m-am temut că n-o să mai treacă deloc, iar eu o să rămân așa, așteptând să vină secunda următoare. Aveam atât de multă nevoie de clipa aceea, aveam atât de multă nevoie să se întâmple ceva! Ceva care să mă motiveze să merg mai departe.
Pe vremea aceea nu știam că în următorii doi ani aveam să primesc cinci Mențiuni de Onoare și una de Argint. Însă ceea ce vă voi spune în continuare știam, așa că veți înțelege de ce am primit toate aceste distincții.
Nu sunt american, oricât mi-aș imagina asta. Nu scriu în limba engleză. Nici măcar nu citesc în limba engleză, în original. Tot ceea ce am citit până acum au fost traduceri, ceea ce înseamnă că, de fapt, niciodată n-am citit un Asimov sau un Bradbury cu adevărat.
Se spune că traducătorul este amantul care urcă pe o funie de mătase în alcovul iubitei sale și îi face acesteia un copil despre care soțul ei crede că e al lui. Cred că e foarte adevărat.
Așa că nu numai că nu am stat niciodată cu Clarke pe masă, dar nici măcar nu am cum să las, pe aceeași masă, povestea mea. Povestea nu e doar a mea, e și a traducătorului meu.
Când am aflat că am obținut prima Mențiune de Onoare la ”Writers of the Future”, am realizat că aceasta era prima dovadă că existam în America. Un fel de certificat de naștere.
Am primit multe premii în România, treizeci cred, și toate m-au bucurat, dar de data aceasta a fost altceva. De ani de zile voiam să spun lumii că exist. Aveam atât de multă nevoie de un nou început! Fiindcă e un început care-ți dă responsabilitate, te motivează și te ridică.
În noiembrie 2018 anunțam că nuvela mea, ”Întâlnirea”, tradusă de Teodora Vidrean și Raluca Bălașa, a primit Mențiunea de Onoare la ”Writers of the Future”. Spuneam atunci că acesta este cel mai important concurs de gen din lume, cu mii de povestiri primite în fiecare an. Că a avut (și va mai avea pe unii dintre ei) membri ai juriului mai mult decât marcanți: Mike Resnick (care, între timp, mi-a devenit prieten apropiat și mi-a publicat proza de debut în SUA, apărută în Galaxy’s Edge Magazine cu câteva zile înainte de moartea lui), Nancy Kress, Nina Kiriki Hoffman, Frank Herbert (exact, ”Dune”!), Brandon Sanderson, Robert J. Sawyer, Orson Scott Card, Robert Silverberg, Roger Zelazny, Theodore Sturgeon, Larry Niven, Frederik Pohl, Kevin J. Anderson, Gregory Benford, Algis Budrys…
Dacă mă gândesc bine, am zis atunci în presa din România multe lucruri importante despre ”Writers of the Future”. Dar ceea ce e mai interesant, abia acum urmează.
De la bun început am vrut să debutez în SUA cu proză scurtă. Nu mi-am imaginat nicio clipă că aș putea începe cu roman, la o editură mare, fără un agent. Am șapte volume publicate în România, dar nu m-am gândit niciodată că lucrurile vor fi simple peste ocean. Însă, fiindcă am norocul să scriu și povestiri, mi-am calculat altfel pașii.
Am descoperit ”Writers of the Future” pe internet, tastând în căutare de concursuri de literatură sci-fi. Găsisem o grămadă, multe cu recenzii negative, fiindcă păreau interesate doar de taxa de participare și atât.
Am citit despre ”Writers of the Future” și am rămas uluit. Un concurs cu premii mari, fără taxă de participare, cu o gală de premiere spectaculoasă și expunere în rândul marilor editori ori chiar producători de film.
Dar ceea ce mi s-a părut cel mai important a fost altceva. Acest concurs demonstrează că marile vedete ale literaturii sci-fi sunt oameni vii, care îți vorbesc în mod direct și te tratează ca pe egalul lor.
”Writers of the Future” nu numai că are parte de cel mai tare juriu din lume, are și sistemul perfect pentru a juriza. Pe principiul ”sine ira et studio”, toate lucrările se judecă fără să se știe nicio clipă ale cui sunt. Toate intră în concurs fără datele autorului. Orice povestire este însoțită de un număr și nimic mai mult. Nu se știe dacă autorul este bărbat sau femeie, ce rasă este, dacă face politică sau nu, cărei națiuni aparține. Nu se știe dacă e prieten sau măcar cunoștință cu vreunul dintre membrii juriului. David Farland, Directorul Concursului și Coordonatorul Juriului, povestește cum, în rarele situații din trecut când cineva din juriu a recunoscut autorul unui text (pentru că mai citise lucrarea sau în alt fel), atunci s-a abținut în a mai juriza. În felul acesta membrii juriului pot judeca fără teama de a fi părtinitori, iar ceea ce contează rămâne doar povestea.
Fondat de L. Ron Hubbard, ”Writers of the Future” este un concurs care continuă, fără întrerupere, de 37 de ani. Iar la cinci ani după debut, a fost însoțit în permanență de ”Ilustrators of the Future”.
Ceea ce e aproape fascinant este faptul că toți câștigătorii și-au confirmat valoarea, de parcă acest concurs ar prevede cu adevărat viitorul. Eu cred că mai degrabă îl provoacă. Acest concurs provoacă lucrurile să se întâmple, prin simplul fapt că, premiindu-i pe cei mai buni, îi determină să-și construiască o carieră, să devină cu adevărat SCRIITORI AI VIITORULUI.
Iată numai un exemplu: prietenul meu, William Ledbetter, a câștigat acest concurs în 2012, cu povestirea ”Inelele de pe Marte”. În următorii șase ani a publicat în ”The Magazine of Fantasy and Science Fiction” și alte câteva reviste mari, iar în 2017 a primit premiul Nebula, Oscarul SF-ului, cum i se mai spune. Evident, Bill are foarte mult talent și muncește mult. La fel de sigur sunt însă că și-a asumat responsabilitatea pe care a primit-o pe umeri când a câștigat la ”Writers of the Future”.
Despre ce responsabilitate este vorba? Veți vedea.
Nu am fost încă la nicio Gală de Decernare a Premiilor, însă pot să scriu aici despre ce am văzut în reportaje, pe youtube, în articole ori interviuri. Această gală este singura din lume care poate rivaliza cu Gala premiilor Oscar. Autorii au parte de o expunere fenomenală, întâlniri cu personaje din industria cărții, dar și a filmului, actori, regizori și producători, scriitori de top. Este visul pentru care merită să visezi, este realitatea pentru care merită să înfrunți realitatea. Este adevărata motivație pentru a scrie. Orice scriitor care încă n-a fost acolo va spune: ”Vreau să câștig acest concurs, vreau să particip, vreau să scriu mai bine!”
Povestirile sosesc din aproape două sute de țări, iar câștigătorii sunt de pe toate continentele. Însă, ”Writers of the Future”, așa cum spune David Farland, Directorul Concursului,nu e doar despre a găsi câștigători, este despre a crea câștigători. Unul din țelurile principale ale concursului este de a inspira noii scriitori. Mr. Farland trimite la fiecare ediție o mulțime de scrisori de încurajare către cei mai merituoși participanți. Personal, am avut schimburi de e-mail-uri frumoase cu Joni Labaqui, Director Public Affairs, Author Services Inc, iar cu David Farland am o relație foarte bună.
Concursul se organizează de patru ori pe an, din trei în trei luni, de fiecare dată cu trei premii, de 1000, 750 și 500 de dolari. Câștigătorii sunt invitați la Gala Anuală, unde este anunțat ”Stiloul de Aur”, marele premiu fiind însoțit de 5000 dolari. În afară de asta, toți câștigătorii din acel an sunt publicați într-o antologie (ajunsă acum la volumul 37), de unde de asemenea primesc bani, conform rapoartelor de vânzări.
Însă, așa cum am mai spus, nu se reduce totul doar la bani. În fiecare an câștigătorii sunt invitați la un ”Workshop for new winners” unde David Farland, Tim Powers, Orson Scott Card și mulți alții arată noilor-veniți cum pot transforma un hobby într-o carieră de scriitor full-time. Cum pot genera idei puternice pe care să le transforme în povestiri și mai puternice, iar apoi să caute cea mai bună piață de desfacere pentru ele.
Banchetul de decernare al premiilor este unul fabulos, transmis online în toată lumea.
Este un eveniment pregătit de o mulțime de specialiști, atenți la cele mai mici detalii. Fiecare invitat – câștigători, staruri, prezentatori, actori, vedete din industria de carte și producători de film – este așteptat la aeroport, transportat și cazat la un hotel de lux unde are parte de cea mai mare atenție.
Organizarea este atât de bine pusă la punct încât se ține cont inclusiv când cineva urmează o anumită dietă ori are diverse afecțiuni sau obiceiuri. Și asta în condițiile în care vin invitați din toată lumea. Se decontează biletele de avion, hotelul și mâncarea, plus cina festivă din seara decernării. Iar dacă apare vreo problemă, să zicem că cineva și-a rătăcit geamantanul în aeroport, și-a pierdut costumul ori a mâncat prea mult și nu-l mai încape cămașa… organizatorii rezolvă și asta. Fiind o gală de costum și cravată neagră, Author Services și Galaxy Press se ocupă și de acest aspect.
Am citit zeci de articole în care cei doisprezece premiați din fiecare an povesteau cum au fost tratați ca niște regi. Este o metodă psihologică genială. Să fii tratat pentru câteva zile precum un star, asta te poate face să devii dependent de succes toată viața și să muncești spre a deveni din ce în ce mai bun și a ținti mereu spre succes.
Dar David Farland ne mai destăinuie un secret. Fondatorul concursului, L. Ron Hubbard, a vorbit încă de la început despre faptul că artiștii trebuie să inspire societatea, iar filosofia lui Hubbard a fost totdeauna aceea că orice poveste trebuie să aibă o rezolvare.
În fiecare poveste avem un personaj cu o problemă, un conflict sau un țel, iar un bun scriitor poate întotdeauna să-l facă să rezolve această problemă, fie că e vorba despre un conflict cu societatea, cu natura sau cu sine însuși. Într-o poveste foarte bună, artistul tocmai prin aceasta se remarcă, prin faptul că reușește să găsească o soluție. Iar cele mai bune dintre povești sunt acelea în care se arată cum umanitatea se poate auto-depăși.
Acesta este adevăratul spirit al concursului, mesajul pe care Hubbard l-a lăsat.
Personal, aș duce chiar și mai departe ideea. Cred că eroii trebuie să rezolve probleme… probleme pe care doar scriitorii le pot prevedea. În felul acesta pregătim lumea pentru ceea ce va veni. Am făcut asta în mod constant în ultima sută de ani, inventând mereu ziua de mâine.
Fiindcă, inventând situații inedite, anticipăm aceste situații. Apoi, găsim soluții pentru ele și le rezolvăm.
E singura cale prin care putem avea, tot timpul, un viitor.
România, București, decembrie2020
Liviu Surugiu este un scriitor și scenarist român. Principalele genuri abordate în creațiile sale sunt science fiction-ul, ficțiunea speculativă și thrillerul religios. În 2013 a fost finalist al concursului de scenarii de film organizat de HBO în colaborare cu TIFF. În 2015 a câștigat premiul pentru cel mai bun roman cu Atavic, iar în 2016 premiul pentru cel mai bun roman cu ERAL și premiul pentru cel mai bun volum de povestiri cu Rămășițele viselor.
“problems only writers can foresee” – exactly! we even thrive on foreseeing them. we love to push forward to the problems of the future, to face them head on and take the blunt for the people who follow in our footsteps even if they don’t always know that. of course, we don’t need recognition for trying to level future’s speed bumps, it’s our masochistic privilege and wouldn’t trade it for anything. well put, liviu surugiu!
Faptul că Liviu Surugiu a ajuns atât de departe cu scrisul său, nu este, pentru mine, o surpriză. O surpriză există, totuși, și este generată de posibilitatea rarisimă de a găsi , undeva. la capătul lumii, niște oameni asemeni lui. Talentul, munca , buna credință, respectul față de cititor, oricare ar fi ipostaza acestuia( simplu cititor, critic, membru al unui juriu literar…), au gasit la “Writers of the Future” o apreciere și o recunoaștere corecte si meritate, iar articolul lui Liviu Surugiu ne arată o lume pe care n-o mai credeam posibilă. Publicarea articolului și in limba româna este similară, pentru mine, cu înălțarea Tricolorului, pentru o mare performanță. Drumul performerului nostru în SF poate fi drumul nostru, cu condiția să nu uitam ingredientele absolut obligatorii: talent/pricepere, muncă (asiduă), buna credință, respect(față de sine și față de ceilalți).
Continue to imagine, think, write, dream, imagine, think, write, dream, imagine, …
Complimenti di cuore!!!!
Sono veramente felice di ogni risultato ottenuto, sudato e meritato!!!! Sono fiera di te e con te !!!!